În viaţă se întâmplă mai mereu să apelăm la cineva pentru un sfat, o vorbă bună sau un umăr pe care să oftezi şi să plângi. Poate fi cea mai bună prietenă, partenerul nostru sau sora.

Dar nu cred că un alt sfat sau o mângâiere pot fi comparate cu cele ale mamei. M-am considerat întotdeauna o norocoasă datorită alegerii pe care a făcut-o viaţa în locul meu, dăruindu-mi o mamă minunată. Sigur, mama fiecărei dintre noi este cea mai bună, frumoasă şi inteligentă.

Însă, mama mea a ştiut de mică să-mi ofere încrederea ei totală – nu mi-a limitat alegerile, chiar şi atunci când trebuia să aleg hainele pentru grădiniţă. Mă bucur că nu m-a protejat excesiv, doar în cazul ploilor torenţiale sau ninsorii abundente, când îmi permitea să rămân acasă. Şi acum îmi aduc aminte de invidia colegilor mei, care veneau la şcoală “fie pe ploaie, fie pe vânt”. Am înţeles că am crescut în momentul când nu am mai putut s-o rog pe mama să îmi permită să stau acasă sau să sune la serviciu şi să anunţe că sunt bolnavă.

Chiar dacă am avut momente de „dezbateri” dure (ale adolescenţei valuri), astăzi realizez că mama mi-a dorit binele. Şi chiar dacă nu i-am urmat toate sfaturile, îi mulţumesc că nu a insistat şi nu m-a cicălit cu „Ţi-am zis eu!”. Mama mi-a acceptat întotdeauna drumul pe care l-am ales şi îi mulţumesc că atunci când o luam pe câmpuri, îmi construia căi pe care să revin la drumul cel drept.

Mami, la mulţi ani! Şi îţi mulţumesc pentru toate nopţile în care ai avut grijă de mine fiind bolnavă, pentru ajutorul oferit la desen sau exerciţiile de matematică, pentru serile cu ceai verde şi ciocolată, pentru zilele petrecute la cumpărături, pentru că nu te superi atunci când vorbesc prea mult şi foarte repede sau pentru serile când tac, pentru educaţia primită şi pentru familia extraordinară de care am parte.