Suntem printre primele generații care nu se mai mândresc că au văzut ceva pentru prima dată.

Poate pentru că acel „ceva” este imediat copiat în zeci sau mii de exemplare „made in China” sau „India”. Mona Lisa, Piramidele egiptene, Colosseumul sau Turnul Eiffel – nu am fost martorii creării niciunei dintre aceste „minuni”, care și astăzi ne uimesc și ne copleșesc. Iar dacă se construiește ceva nou, devenim critici înverșunați, punând noul pe etajera păstrată kitschului.

Nu pot să-mi amintesc de un lucru pe care să-l fi văzut fără să am un déjà vu cu un film pe care l-am urmărit, o emisiune TV sau o reclamă, un cântec pe care l-am auzit sau o discuție pe care am avut-o. „A, știu! Am văzut/auzit deja!”, spunem oricărui lucru nou pe care ni-l arată un prieten, dar râdem sau ne minunăm de el „ca prima oară”. Am ajuns să considerăm experiențele second hand mult mai bune decât cele inițiale. „Doar nu mai putem inventa bicicleta”, ne dezvinovățim. Oricum alegem să simțim din aceleași emoții comune. Și ajungem să iubim la fel cum am iubit, să oferim ceea ce am oferit și altora, să șoptim aceleași vise…

Imaginea devine mai clară, priveliștea mai sfâșietoare, unghiul camerei și muzica din fundal ne manipulează emoțiile într-un mod în care realitatea nu o mai face. Nu mai știu cât de umani suntem în acest moment, în special noi, cei care am crescut cu televiziunea, cinematograful și internetul. Dacă suntem trădați, știm cuvintele sau GIF-urile potrivite pe care să le spunem; când moare cineva drag, știm cuvintele sau acronimele pe care să le scriem. Dacă suferim sau ne îndrăgostim, știm exact piesa pe care să o punem pe repeat… Toți trăim parcă după același scenariu.

Este o perioadă dificilă pentru a fi oameni. Pur și simplu… un om real, autentic, în loc de o colecție de trăsături de personalitate și emoții alese cu grijă de la un număr de alte personaje…

Plagiarismul poate fi depistat deja în ADN-ul nostru…